Cine s-ar fi așteptat ca la doar 36km de București să fie un loc, un sat de olari care din 2020 primește vizitatori și aduna comunități? Este vorba despre pasiunea pentru educație și cultură a cuplului Scripcariu și a oamenilor pe care i-au adunat în jurul lor.
Virgil Scripcariu este sculptor iar Adriana istoric de artă, iar împreună sunt ceea ce americanii ar numi un “power couple” (în straie tradițional romanești) pentru că au avut pasiunea, curajul și dorința de a aduna în jurul lor oameni cu o energie asemenea lor și au construit un viitor într-un sat uitat, din Ilfov.
Aceștia au deschis după 14 ani de lucru intens atât pe partea constructivă, legislativă dar și educativă o școală-atelier-muzeu dedicată patrimoniului cultural și natural din satul Piscu, comuna Ciolpani.
sursa foto: cubine.ro
“Școala din Muzeu este un concept bun de pus la lucru în orice comunitate. Aduce consolidarea identității, experiențe formatoare, poate genera dezvoltare durabilă.” ziar Piscu nostru
Povestea nașterii unui muzeu
Omul sfințește locul. O vorbă cu iz de adevăr și astăzi și pe care o regăsim în povestea celor doi care ajunși în 2004 întâmplător la Piscu se decid să și rămână. În 2005 încep să construiască casa iar în 2006 încep să și locuiască în sat. După ce au luat pulsul noului loc de reședință a început și contopirea cu acesta și trecutul său, cu patrimoniul care se afla în podurile consătenilor și pe care Virgil și Adriana au început să le valorifice și să le scoată la lumină.
Astfel că în 2007 ia naștere la parterul casei lor o școală proprie, prima cu specific de patrimoniu, Școala Primară Agatonia. “Este locul în care ne-am propus ca pe lângă cunoştinţele obişnuite ciclului primar, să cultivăm în mod constant preocuparea pentru patrimoniul cultural.”
Școala-atelier-muzeu, cum o mai descrie arhitectul Șerban Sturză care este aproape de aest proiect, a prins contur cumva organic, natural, prin faptul că la poarta familiei Scripcariu ajungeau oameni ai satului cu oale aduse din podul caselor țărănești fie că donație, fie pentru vânzare. La acest gest a contribuit și impulsul dat de cei care le treceau pragul pentru a face un demers, astfel că nu a mai durat mult până când aceștia au adunat o armată compusă din arhitecți, voluntari, studenți la arhitectură și sponsori și fast-forward, în 2020, în plină pandemie se deschid porțile către o lume uitată până atunci.
De ce un muzeu la Piscu?
“Piscu este o veche vatră de olari, menționată în toate compendiile dedicate ceramicii din Romania. Din perspectivă zonală, a fost satul cel mai ancorat în această meserie din raza Bucurestiului; era, practic, o comunitate specializată, în care firescul era olăritul iar excepție erau cei foarte puțini care nu se ocupau cu meșteșugul” Ziarul sătesc Piscu nostru
Astăzi mai sunt în viață mai puțîn de 10 olari dintr-un sat întreg care se ocupa cu aceasta îndeletnicire, iar o parte din aceștia sunt prezenți în activitățile pe care școala le desfășoară cu copiii care ajung la Piscu.
“Într-o lume tristă, fără sens, găsești frumusețea unui gest”
pictorul Ștefan Câlția despre școala-muzeu
Sursa youtube- PISCU nostru
Arhitectura muzeului
Acest muzeu nu este ca oricare alt muzeu în care probabil că ai mai pășit. Fiecare element din interiorul său are o poveste, deși nu a fost plănuit așa întru totul de către arhitectul Cosmin Pavel, multe dintre elementele definitorii au ajuns la poarta fondatorilor iar aceștia le-au primit și le-au dat un rol.
Exemplele sunt multe și dacă apucați să faceți o vizită, Virgil sau Adriana o să vă povestească cu inima deschisă despre cum toate au picat la locul lor, cumva predestinat.
De la pardoseala care este realizată din țiglele unei foste mănăstiri, la masa principală pe care sunt expuse oalele de lut și care are că blat o bucată de trunchi de copac găsită de un localnic într-un râu din zona Piscului. O alta bucată stă de strajă în centrul muzeului, asemenea unei coloane vertebrale ce pare că sprijină acoperișul. Tot masa are și o bază formată din doi piloni de piatră proveniți de la un pod, care, la fel, au fost gășiți de către un localnic și adus loriar astfel a ajuns să sprijine patrimoniul cultural al Piscului din interiorul muzeului.
Multe dintre oalele expuse și alte obiecte pe care le veți găsi în muzeu, provin din donații de la olari sau de la rudele acelora care nu mai sunt printre noi. Oamenii au simțit energia, interesul și valoarea implicării cuplului Scripcariu și a echipei lor (mică, dar motivată) și astfel au vrut să facă parte din comunitate.
“Începi să crezi că trăiești într-o lume vie, frumoasă, pe care poți să o lași în urma ta celorlalți, cu bucurie”
pictorul Ștefan Câlția despre școala-muzeu
Muzeul ca spațiu cultural și experimental
Cumva, acest spațiu nu dorește să fie definit de un singur cuvânt, pentru că nu poate. El a luat naștere și continuă să fie ceea ce întreaga comunitate dorește și are nevoie să fie: o platformă care servește ca loc de întălnire, oferă o experiență în arta olăritului, unde înveți, unde poți asculta muzica live, unde poți lua contactul cu natura și cu oamenii, pe scurt un loc viu.
“Satul are încă ceva de spus” și este aproape de capitală dar suficient de departe încât să-și păstreze valorile și să ne reamintească de o lume care în tihnă s-a conservat. Trecutul este mai prezent ca niciodată și prin efortul colectiv a unor oameni este astăzi posibil să ne conectăm la el, fizic, atât noi cât și cei mici.
Dacă vrei să rămâi conectat la evenimentele și programul școlii-atelier-muzeu de la Piscu urmărește-i pe Facebook, Instagram sau pe site-ul lor Școala de la Piscu și nu uita să le faci o vizită în weekend. Atenție! Este posibil să vrei să faci și o plimbare prin pădurile din împrejurimi.
Concluzie
- Poveștile prind viață atunci când sunt spuse pe viu grai, așa că sfatul nostru este să faceți o incursiune în trecut și viitor (da, vor fi două într-una) și să vedeți cum arată viață la sat atunci când o vezi prin ochii unor oameni pasionați de cultura țării lor.
Surse: youtube.com/, piscu.ro, cubine.ro, ziarul Piscu Nostru, https://scoalaagatonia.piscu.ro/